exemplu: Mihai Eminescu, sau Ruga pentru parinti, etc.

-> -> -> Fiica haosului
Ajuta-ne sa construim biblioteca! Adauga si tu texte in biblioteca.

Fiica haosului

de


Share | |



A fost odată un voinic,
Coborâtor din ginte veche,
Crescut pe cal încă de mic
Și vânător făr’ de pereche.
Era din mamă, pământean,
Iar despre tată, spuneau unii
Că se trăgea de la Traian
Și amintea, prin chip, străbunii.
Trăit în munți de mititel,
Crescuse chipeș și voios,
Încât vorbea lumea de el
Ca de un nou Făt-Frumos.
Când se pornea la vânătoare
Cu șoimi aduși de prin străini,
Țipau vultanii la izvoare
Și puii de prin vizuini,
Și dau năvală neam de neamuri
Prin văgăunile adânci:
Vânatul ușurel prin ramuri
Iar vulturii pe vârf de stânci.
Și rămâneau să-i steie-n cale
Doar băietanele din sat.
Dar nu-i ardea măriei-sale
De un asemenea vânat.
Prin munții plaiului vecin
De-un cârd de vreme se zvonise
De Filip de la Severin
Că dintr-un vis înnebunise,
De ani întregi venea mereu
La curtea sa împărătească
O Pajură cu chip de zmeu,
Cu cioc și limbă păsărească,
Și-n miezul nopții croncănea
Pe-un ciot din turla cea bătrână,
Și-l tot chema, l-ademenea
Să se coboare-ntr-o fântână.
Se tânguise tuturor
Și le spusese ce-a visat:
C-ar fi ascunsă-ntr-un izvor
O fată-a unui împărat.
În fața lui, cu barba sură,
Stau slujitorii din palat,
Și, triști, cu mâinile la gură,
Îl căinau că-i fermecat.
Trăiți la dânsul din părinți,
El le zâmbea cu ochii buni:
Ca tot nebunul, pe cuminți,
Îi socotea pe ei nebuni.
*
Pe scoborâșul unei văi,
Într-o pădure încâlcită,
Era pe măgura dintăi
O peșteră întroienită
Sub uscături de brazi cărunți
Și mâlitură de izvoare,
În care pustnicii din munți
Spuneau că cine intră, moare.
Din fundul ei se depăna
Izvorul purtător de basme,
Ce codrul tot îl împăna
Cu cosânzene și fantasme;
Din fundul ei spuneau ciobanii
Că iese Pajura în vale,
Și năruiește bolovanii
Cu vântul ?ripelor sale.
Porni voinicul fără teamă,
Lăsându-și cai și vânătoare;
Zicea că soarta lui îl cheamă:
Că cui e scris să moară, moare.
Și merse azi, și merse mâni,
Și merse vreme îndelungă,
Și dând din cap, și dând din mâni,
Ajunse vremea să ajungă.
La rotitura unui cot,
Rămase într-o boltă mare,
Împodobită peste tot
Cu pietre și mărgăritare.
Sclipeau tavanele, cuminte,
Din raza gemelor albastre,
Ce mii de veacuri înainte
Se întrupaseră din astre,
Și luminau, căzând în joc,
Oglinda unui lac feeric,
Ce răsfrângea săgeți de foc
În depărtatul întuneric.
Deasupra limpedelui lac
Cădeau din bolta de lumină
Pletoase ramuri de copac
Și vrejuri lungi de gelsomină,
Și împletite între ele
Legau un leagăn în colori,
Cu foi de nufăr drept perdele
Și așternut de praf de flori.
Pe pat, dormea frumoasa Zână,
Fecioara vremilor eterne,
Cu capul rezemat pe-o mână
Și părul despletit pe perne.
O stea, aprinsă în zenit,
Și coborâtă, virginală,
Pe-un fund de pat închipuit
De Auroră boreală,
Cu forme albe omenești
De fată-mare adormită,
Era frumoasă ca-n povești
Și ca-n povești, nesocotită.
Frumoasă ca întâiul vis
Al dragostei celei dintăi,
Visa sub ochiul ei închis
Bălane plete de flăcăi.
Trăgea din firea-i de femeie
Năravul primului păcat,
Și doar era mai mult idee
Decât un trup adevărat.
El o atinse binișor
Pe părul blond îngălbenit
Ce ca o undă de izvor
Cădea la vale despletit,
Și un fior trecu vibrând
Prin trupul alb al adormitei
Punând viață rând pe rând
În gând și-n brațele iubitei.
Atunci deschise ochii mari,
Rotunzi și plini de veste bună,
Doi ochi șireți și cărturari,
Adânci ca două nopți cu lună;
Își duse brațele spre piept
Și se-nroși, părând c-așteaptă
Un lucru nou și înțelept:
Iubirea unică și dreaptă.
*
Sorbea voinicul din privire
Minunea ce-l încremenise,
Și revenindu-și în simțire
Îi prinse mâinile și-i zise:
"De ești un vis, sau ești reală,
De ești, sau nu ești, sau poți fi,
Tu ești icoana ideală
A năzuinții de-a iubi.
Eu te-am visat de-atâtea ori,
Te-am căutat pe zbor de vânt,
Te-am îmbinat pe cer, din nori,
Din toamna blândă pe pământ;
Te-am deslușit într-un miros,
Dintr-un amurg de zi de vară,
Și nu a fost nimic frumos
Fără ca umbra-ți să nu-mi pară,
Te știu că ești prin tot ce-i viu,
Precum e raza de la soare,
În tot ce este străveziu:
Văzduh sau apă curgătoare;
Te știu, te simt, te și trăiesc,
Te voi trăi întotdeauna,
Lăsând viesparul omenesc
Să-și schimbe patima cu luna.“
Iar ea. uitându-se la el,
Plutea în caldele-i cuvinte,
Și măsurat, încetinel,
Răspunse glasul ei cuminte:
"Nu m-am născut și n-am să mor,
Căci prinsă sunt din vecinice:
A tot ce-a fost, am fost izvor
Și-oi fi a tot ce-o fi să fie.
Pământul, când s-a rupt din soare,
În învârtirea lui prin haos
M-a prins în el ca-n închisoare
Și m-a boltit spre lung repaos.
Și eu, ce nu aveam făptură,
Închisă astfel în pământ,
Sub mângâierea de căldură
M-am întrupat, și astăzi sânt.
Dar dacă sunt, viața mea
E singură ca mai-nainte:
Sunt o imagine de stea
Înmormântată într-o minte.
Tu ai venit, dar vei pleca,
Mă vei lăsa pe veci în jale.
Eu nu te pot împiedica
De-a te supune firii tale.
În lumea ta locuitor
Sau mort, pierdut în vremi senine,
Tu ești de-acum nemuritor
Căci ești de-a pururea în mine.
Eu te-am iubit așa cum ești
(Nemuritoare cum mă știu):
Cu forme crude, omenești,
Dar cu suflare de om viu.
Căci viața e în legea firii
Cea mai semeață-nfiripare
Fiind un fel al nemuririi
Cu conștiință de ce are.
Și tu-mi ești drag atât de mult,
Atât de dulce îmi ești drag,
Că dac-ar fi să mă ascult
Te-aș ține-n lumea mea pribeag.
Dar tu ești om, crescut în soare,
Deprins, în raiul tău feeric,
Să porți pământul sub picioare,
Iar nu să gemi în întuneric.
Întoarce-te să-ți vezi pământul,
S-asculți cum viața-și cântă viersul,
Cum pasările-și cântă cântul
Și armonia Universul;
Întoarce-te să vezi cum cere
Viața ta drum prin lumine,
Și-atunci, de vei avea putere,
Revino iarăși către mine.“
*
El sta pe gânduri și zâmbea,
Neștiutor dar pururi dornic,
Înțelegând numai că ea
Putea să-l creadă nestatornic.
Pătruns de milă, și supus
De trista ei înțelepciune,
Își prinse hlamida mai sus
Și se sculă: "Mă voi supune.
Adună-ți părul de pe umeri,
Resfiră firele lui moi,
Și numără cât poți să numeri:
Când vei sfârși, voi fi-napoi.“
Și astfel tânărul zicând,
Porni din nou pe lungul drum.
Se întorcea din când în când,
O mai zărea acum și-acum,
Până ce ochiului deschis
Pieriră liniile firii,
Cum pier ființele din vis
În haosul neamintirii.
Iar ea, cu sufletul la gură
Și ochii osteniți de clipăt,
În delicata ei făptură
Lupta să-năbușe un țipăt.
Căci, Zână scoasă din poveste,
Ea îl iubise omenește,
Și legea omenească este
Să sufere cine iubește.
Iar el, în fundul de pământ,
Rămase singur călător:
Era o noapte de mormânt,
Un clin de iad îngrozitor,
În care bezna se simțea
Greoaie apăsând pe minte,
Și despărțind ca o perdea
Ce e, de ce-a fost înainte.
Mergea cu gândul încordat
În scăpărarea de lumine,
Pe care ochiul speriat,
Le scânteia el, de la sine.
Când da-n urcuș cărarea grea,
Fugea pietrișul de pe prund;
De cobora, i se părea
Că valea nu mai are fund.
Cădea, și se scula rănit,
Și iar umbla, și iar cădea.
Era vânjos și oțelit,
Dar... ce-ar fi dat să vadă-o stea!
O stea! o rază! o scânteie!
O licărire de lumină!
Și bucuros atunci să-și ieie
Pedeapsa pentru orice vină.
Dar vina lui nu sta în el,
Ci vina lui era în fire:
Mergând spre ea, avea un țel,
Acum, mergând, umbla-n neștire.
Și câteodată sta pe loc.
I se părea că-i iese-n cale
Un năzdrăvan de dobitoc
Ce se-nchina Măriei-sale,
Purtându-și ochii pe-o tipsie
În labele de dinainte,
Și-n locul lor, în scăfârlie,
Crescându-i câte-un colț de dinte.
Sau întindea mâna să prindă
Muscuțe albe pe sub gene,
Ce în a ochilor oglindă
Mișcau, mirate, din antene.
O groaznică gheară de mort
Torcea din mintea lui un fir,
Un subțiratic fir de tort
Ce-l îndruma spre cimitir.
Și el umbla încetinel
De frica firului subțire:
De s-ar fi rupt, murea și el
Sau rămânea în nesimțire.
O stea! o rază! cât de mică!
S-o vadă numai că lucește!...
Era voinic și făr’ de frică
Dar... se simțea că-nnebunește.
*
Și când ieși din nou la soare
Și dete de lumina plină,
Curgea din ceruri o splendoare
De scânteiere de lumină.
Atât de tânără și nouă,
Încât, pe valea ce se pierde,
Părea că primăvara plouă
Cu picături de un nou verde.
Un roi de lume zburătoare
Sărea prin crengi, de veselie,
În haine vii de sărbătoare
Și creste ca de cununie,
Și alerga din toată țara
Să-și prinză locul de pe ranguri:
Se cununa codrul cu vara
În cânturi vesele de granguri.
Iar el, ce nu putuse crede
C-ar fi în munți așa comoară,
Privea uimit. Credea c-o vede
Acuma pentru prima oară.
Deasupra lui, pe-un vârf de tei,
Un piept rotund de turturică
Ce se-mbuca cu soțul ei
Huia, tremurător de frică.
Deasupra lor, mai sus, mai sus,
Țipau cu glasul argintiu,
Mergând în unghiuri spre apus,
Poeții șesului pustiu.
Părea că-n totul se ascunde
Prisos de soare, tinerețe,
Viață să reverse-n unde
În tot ce-i viu, două viețe.
Atuncea el își aminti
De cai, de șoimi, de vânătoare,
De curtea lui. O fi ce-o fi,
De-acuma el aicea moare.
*
Iar tu, rămasă unde ești,
În fund de peșteri sau în haos,
Icoană scoasă din povești,
A frumuseții în repaos,
Adormi din nou, și dormi pe veci,
Și uită mâna vinovată
Ce ți-a-ncălzit mâinile reci
Și sufletul sfios de fată.
Viața e în legea firii
Cea mai semeață-nfiripare,
Fiind un fel al nemuririi
Cu conștiință de ce are.
Dar conștiința ei n-o-nșeală
Când năzuiește către tine,
Căci tu ești forma ideală
A suferinței de mai bine.

Text adăugat în bibliotecă de PrInTzEsIkA

Ți-a plăcut acest text? Dă-l mai departe!


  |  


Alte texte scrise de Duiliu Zamfirescu



vezi toate textele scrise de Duiliu Zamfirescu

5

0 comentarii pentru Fiica haosului

Fii primul care adauga un comentariu!

Spune-ti parerea despre Fiica haosului

Nume*
Email (dacă vrei să fii anunţat când apar comentarii noi)
Titlul comentariului
Comentariul tău

cod de validare
loader generează cod nou
Cod de validare*
Anunţă-mă când apar comentarii noi 



Utile
Dictionar de rime

Afla mai multe
ce este spunetiparerea.ro?
ce este un expresial?