Vulturul și Vulpea
Un vultur și o vulpe, legând prietenie, au hotărât să trăiască în bună vecinătate, răpitoarea lângă jivină, cugetând că traiul în comun va duce la întărirea prieteniei lor. Deci vulturul, înălțându-se în văzduh, se așează în vârful unui copac foarte înalt, unde și-a scos puii; iar vulpea se apucă să nască într-un tufiș, care se afla chiar la rădăcina copacului. Odată, pe când ieșise vulpea după hrană, vulturul strâmtorat de nemâncare, se năpusti asupra tufișului și răpind odraslele din vizuină, se ospătă împreună cu puii săi. La înapoiere, vulpea, când a văzut cele întâmplate, a suferit grozav, nu atât din cauza morții puilor ei, cât mai ales din neputința de a se răzbuna; căci fiind o jivină umblătoare pe acest pământ nu putea urmării o pasăre a văzduhului. De aceea, stând ea departe, începu să-și blesteme dușmanul; singurul lucru care le mai râmâne celor slabi și lipsiți de putere. Dar s-a întâmplat totuși ca vulturul să-și ia fără prea multă întârziere pedeapsa pentru crima pe care o săvârșise contra prieteniei. În timp ce niște oameni jertfeau o căprioară pe un ogor, vulturul, repezindu-se din văzduh asupra altarului, răpi o bucată din măruntaiele aprinse  și veni cu ea la cuib. Însă tocmai atunci, iscându-se un vânt puternic, acesta făcu să ia foc un pai subțire și vechi, de unde se ridică o flacără strălucitoare. Din această pricină puii cuprinși de văpaie (neânpliniți cum erau pentru zbor) câzură pe pământ. Vulpea dintr-o dată veni în fugă acolo, și chiar sub privirile vulturului pe toți hulpavă i-a mâncat.
Fabula ne arată că atunci când trădezi prietenia, chiar dacă scapi un timp de răzbunarea celor nedreptățiți, din cauza slăbiciunii acestora, nu poți înlătura totuși pedeapsa cerului.